Nu el in persoana, ci filmul sau.
Cu toţii am auzit de filmul care chiar reuşeşte să reprezinte o parte din istoria, şi cultura aş putea zice, a ţării noastre.
L-am văzut, au ba, asta nu contează. O discuţie după film, poze, floricele şi halbe de ceai din Scârţ Loc Lejer, Timisoara, vineri, 19 Fix, veniţi!
L-am văzut, au ba, asta nu contează. O discuţie după film, poze, floricele şi halbe de ceai din Scârţ Loc Lejer, Timisoara, vineri, 19 Fix, veniţi!
Fara sinopsis explicit si detalii despre distributie, ci mai mult o alta optica abordata acestui film.Un articol realizat de Nicoale Bianu, luat de pe hotnews. Linkul http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1068040-4-luni-3-saptamani-2-zile-impresii-cinefil.htm
Un film care sigur te pune pe ganduri. Ne vorbeste despre comunism fara melodrame de prost gust, fara ura, fara obositoare predici morale. Pe Cristian Mungiu il intereseaza oamenii si dramele lor aparent minore. O studenta ramane insarcinata si tocmeste un felcer sa-i faca avort. Din aceste predicate simple Mungiu tese o poveste complexa despre comunism. Camera sa de filmat alearga dupa oameni.
Din tot filmul sau lipsesc tartorii, securistul sinistru sau comunistul scarbos. Tanarul regizor a intuit magistral: sunt personaje care nu mai au nimic de spus astazi.
Apar meteoric doi militieni si o referinta fugara la “prea-inteleptul”. Atat. In rest, filmul spune ceva despre oameni si abia apoi despre regim. Mungiu ne-a varat reflectoarele in ochi. Dupa 90, marii regizori (Pita, Pintilie) erau obsedati de ceilalti. Stim acum ce au facut Ei, cine erau. Nu stim sau nu mai vrem sa stim cine eram Noi, ne spune Mungiu.
Ne aminteste ceea ce am uitat prea repede: ca nu doar regimul, ci si personajele secundare, anonimii, puteau fi la fel de sinistrii si odiosi. Ca felcerul, de exemplu: monument de cinism, un mic animal viermuind sub comunism. Sau receptionera de la hotel?: un munte de indiferenta. Sau epocala scena de familie: oameni resemnati, adeptii filozofiei lui “ma descurc”.
O filozofie de viata, inainte de 89. Da, eram noi, erau parintii nostri, erau vecinii si prietenii nostri. Ii recunoasteti si va recunoasteti, poate, in filmul lui Mungiu. Aceasta poveste simpla ne aminteste aproape totul.
Este si meritul unei scenografii senzationale, care reconstituie exemplar, in cele mai mici detalii, cenusiul de la sfarsitul anilor 80?: blocurile sordide, sticla de lapte cu dop de aluminiu, coada de la Alimentara, pasta de dinti Maxam, autobuzele pe gaz, jambierele de student, pachetul de Kent sau Vikent, moneda obligatorie pentru “a te descurca”.
Ne aminteste de frica. Cadrele intunecate, spatiile stramte, sufocante, aerul imbacsit ne trezesc sentimente speculate cu dibacie de la inceput pana la sfarsit?: frica, groaza, cosmarul. Este si meritul celor trei tineri actori (Laura Vasiliu, Anamaria Marinca si Vlad Ivanov) incarnati parca in trei personaje dintr-o viata anterioara: Gabita, Otilia si domnu Bebe.
M-am gandit apoi?: un film atat de sensibil, realizat de catre un barbat! Da, Mungiu este de o delicatete materna. Despre ce este filmul sau? Despre prietenie, despre devotament si spirit de sacrificiu? Mungiu, sunt convins, n-ar fi de acord. Ar spune simplu: nu, asa era pe atunci. Atat. Ca sa platesti un avort exista si varianta asta: o prietena sa faca sex cu felcerul. Ne salvam cum puteam.
Eu stiu, poate ca nu era nimic eroic pe atunci. Poate ca eram dezumanizati si atat. Oamenii se salvau reciproc. Ori ei, ori sistemul. Micile victorii de zi cu zi impotriva regimului. Punct.
Iata de ce cred ca Mungiu s-a facut atat de usor inteles afara. A ales sa le vorbeasca despre oameni, pentru ca despre regim stiau deja cam totul. Si acum: Mungiu a iesit din derizoriu, din tematici si subiecte locale. Este primul regizor roman care, cu mult curaj, ataca teme universale decupand cu precizie de chirurg un episod din trecutul nostru recent.
Poate fi priceput usor si la Cannes si la Hollywood. Avorturile interzise. Ce poate fi mai actual? Doar ca noi, ca popor, am epuizat deja tema in formele ei barbare, monstruoase si asta trebuia spus onest, asa cum a facut-o Mungiu. Prin tema si stil seamana putin cu filmele lui Almodovar (Vorbeste cu ea) iar prin emotia puternica mi-a amintit de Amenabar (Marea dinlauntru)
Te intrebi la sfarsit cum ne-am putut ingora atata vreme, noi ca popor, propriile drame. Drame aparent minore inainte de 89, banale si cu victime anonime, dar care sfarseau prin a deveni ale fiecaruia dintre noi. Simplu si fara patima, Cristian Mungiu ne scoate putin din uitare. Foarte credibil, foarte autentic.
Din tot filmul sau lipsesc tartorii, securistul sinistru sau comunistul scarbos. Tanarul regizor a intuit magistral: sunt personaje care nu mai au nimic de spus astazi.
Apar meteoric doi militieni si o referinta fugara la “prea-inteleptul”. Atat. In rest, filmul spune ceva despre oameni si abia apoi despre regim. Mungiu ne-a varat reflectoarele in ochi. Dupa 90, marii regizori (Pita, Pintilie) erau obsedati de ceilalti. Stim acum ce au facut Ei, cine erau. Nu stim sau nu mai vrem sa stim cine eram Noi, ne spune Mungiu.
Ne aminteste ceea ce am uitat prea repede: ca nu doar regimul, ci si personajele secundare, anonimii, puteau fi la fel de sinistrii si odiosi. Ca felcerul, de exemplu: monument de cinism, un mic animal viermuind sub comunism. Sau receptionera de la hotel?: un munte de indiferenta. Sau epocala scena de familie: oameni resemnati, adeptii filozofiei lui “ma descurc”.
O filozofie de viata, inainte de 89. Da, eram noi, erau parintii nostri, erau vecinii si prietenii nostri. Ii recunoasteti si va recunoasteti, poate, in filmul lui Mungiu. Aceasta poveste simpla ne aminteste aproape totul.
Este si meritul unei scenografii senzationale, care reconstituie exemplar, in cele mai mici detalii, cenusiul de la sfarsitul anilor 80?: blocurile sordide, sticla de lapte cu dop de aluminiu, coada de la Alimentara, pasta de dinti Maxam, autobuzele pe gaz, jambierele de student, pachetul de Kent sau Vikent, moneda obligatorie pentru “a te descurca”.
Ne aminteste de frica. Cadrele intunecate, spatiile stramte, sufocante, aerul imbacsit ne trezesc sentimente speculate cu dibacie de la inceput pana la sfarsit?: frica, groaza, cosmarul. Este si meritul celor trei tineri actori (Laura Vasiliu, Anamaria Marinca si Vlad Ivanov) incarnati parca in trei personaje dintr-o viata anterioara: Gabita, Otilia si domnu Bebe.
M-am gandit apoi?: un film atat de sensibil, realizat de catre un barbat! Da, Mungiu este de o delicatete materna. Despre ce este filmul sau? Despre prietenie, despre devotament si spirit de sacrificiu? Mungiu, sunt convins, n-ar fi de acord. Ar spune simplu: nu, asa era pe atunci. Atat. Ca sa platesti un avort exista si varianta asta: o prietena sa faca sex cu felcerul. Ne salvam cum puteam.
Eu stiu, poate ca nu era nimic eroic pe atunci. Poate ca eram dezumanizati si atat. Oamenii se salvau reciproc. Ori ei, ori sistemul. Micile victorii de zi cu zi impotriva regimului. Punct.
Iata de ce cred ca Mungiu s-a facut atat de usor inteles afara. A ales sa le vorbeasca despre oameni, pentru ca despre regim stiau deja cam totul. Si acum: Mungiu a iesit din derizoriu, din tematici si subiecte locale. Este primul regizor roman care, cu mult curaj, ataca teme universale decupand cu precizie de chirurg un episod din trecutul nostru recent.
Poate fi priceput usor si la Cannes si la Hollywood. Avorturile interzise. Ce poate fi mai actual? Doar ca noi, ca popor, am epuizat deja tema in formele ei barbare, monstruoase si asta trebuia spus onest, asa cum a facut-o Mungiu. Prin tema si stil seamana putin cu filmele lui Almodovar (Vorbeste cu ea) iar prin emotia puternica mi-a amintit de Amenabar (Marea dinlauntru)
Te intrebi la sfarsit cum ne-am putut ingora atata vreme, noi ca popor, propriile drame. Drame aparent minore inainte de 89, banale si cu victime anonime, dar care sfarseau prin a deveni ale fiecaruia dintre noi. Simplu si fara patima, Cristian Mungiu ne scoate putin din uitare. Foarte credibil, foarte autentic.
Felicitari in primul rand pentru blog,este o munca depusa eficient,in al doilea rand pentru minunatele postari...mi se pare foarte interesant. succes si sa munciti cu cel putin acelasi simt de raspundere pe viitor
RăspundețiȘtergere